După doar două meciuri, impresia mea este că Becali l-a vrut pe Reghecampf la FCSB doar pentru a avea un antrenor atât de bun pentru faimosul ciclu săptămânal de care vorbește Ilie Dumitrescu, încât el să-și permită orice năzbâtie tactică și să nu conteze.

Se pare că Dan Petrescu. Care Dan Petrescu i-ar fi mărturisit lui Mihai Stoica faptul că noul căpitan al FCSB-ului ar obișnui să încaseze frecvent un al doilea galben dacă l-a primit pe primul în prima repriză. Sigur, statistica nu susține această aberație, dar ce mai contează?

M-am bucurat enorm pentru domnul Becali când chiar dânsul a mărturisit la Prima Sport că nu este singurul chinuit de această teamă aproape patologică față de situația în care un fotbalist de-al său încasează un avertisment în prima repriză. Uite că și Dan Petrescu se confruntă cu același tip de anxietate, ceea ce măcar îi normalizează trăirile domnului Becali.

Nu mai vorbesc despre faptul că inclusiv Reghecampf e suficient de norocos încât să aibă o relație bună cu Mihai Stoica, astfel încât acesta să-i transmită astfel de informații care, întâmplător, îi alină și zbuciumul lui Gigi Becali.

Mulți au privit nemulțumirea lui Becali față de jocul prestat de FCSB în meciul cu Voluntari ca un atac înveninat de invidie la adresa alegerilor deștepte tactic ale lui Reghecampf. FCSB a început cu o echipă solidă, cu jucători distribuiți în mare pe pozițiile lor clasice. Unde s-a apelat la creativitate tactică – vezi cazul Radunovic – lucrurile au mers excelent. Posibil să fie așa, de vreme ce de la influencerul stelist Sergi Lopez la probabil cea mai avizată voce a jurnalismului de analiză, Andrei Vochin, ideea aceasta a căpătat contur. Nu mai vorbesc despre istoricul care a arătat comportamente asemănătoare ale lui Becali și când Iordănescu sau Mirel Rădoi începuseră să facă FCSB-ul să fie din nou respectabil fotbalistic.

Totuși, eu am o altă teorie – cred că ceea ce vrea în primul rând Becali este ca el să poată jongla cu schimbările oricât de aberant posibil, iar antrenorul să fie totuși capabil, prin modul în care antrenează grupul de-a lungul săptămânii, să facă acele schimbări să pară într-un final măcar bune, dacă nu geniale. Adică, Becali să calce în străchini, dar sunetul oalelor sparte să fie duios ca o simfonie fotbalistică pentru urechile suporterilor și ale analiștilor.

Pur teoretic, orice e posibil în fotbalul nostru. De vreme ce FCSB a reușit cu Becali, Charalambous și Pintilii un parcurs fabulos în campionat și-n Europa, de ce nu s-ar putea repeta povestea?Pentru că măcar două lucruri se opun.

În primul rând, cred că cei de la Dinamo, Rapid, Craiova și chiar Universitatea Cluj reprezintă astăzi o opoziție care oferă șanse mai mici aventurierilor tactici de genul Becali. Pur și simplu, toate 4 sunt ceva mai înaintate în proiect.

Apoi, speculez că genul acesta de pasiune pentru mișcări tactice de efect dincolo de logica fotbalului este specific unor indivizi care nu se satură dacă le iese o dată. Mai degrabă, un succes de moment n-ar face altceva decât să-i îndemne să încerce mutări și mai excentrice.

Reghecampf la FCSB este exact ca un avocat angajat să apere un client. El nu poate garanta succesul – adică obținerea unui verdict favorabil în procesul de câștigare a campionatului. El poate face doar toate demersurile care țin de cunoașterea/talentul său, astfel încât acest succes să poată fi posibil.

Într-un final, judecătorul este cel care decide inclusiv pe baza muncii avocaților, dar mai ales pe baza faptelor. Iar faptele la FCSB îl includ uneori în prea mare măsură pe patron.

Prin urmare, Reghecampf nu poate oferi garanții, ci doar promisiuni – promisiunea că va antrena echipa cât poate el de bine și promisiunea că va încerca să negocieze cât de bine poate, fotbalistic, „ponturile” strategice care vin dinspre patron.